Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, din momentul căderii lui, s-au schimbat. Asemănarea care a constat dintr-o perfectă lipsă a răului din calitățile omului, dintr-o necunoaștere a acestui rău și a raportului cu aceste calități, a fost distrusă. În momentul în care s-a distrus asemănarea, chipul s-a desfigurat dar nu s-a distrus în totalitate.
„Să cunoaștem deci – zice Sfântul Dimitrie al Rostovului – că, chipul lui Dumnezeu este și în omul necredincios iar asemănarea numai în creștinul lucrător în faptele cele bune. Atunci când creștinul săvârșește păcat de moarte, se lipsește numai de asemănarea lui Dumnezeu, dar nu și de chip. Și chiar dacă va fi judecat spre osândă veșnică, chipul lui Dumnezeu este în el în veci. Asemănarea însă nu mai poate fi”.
Și în biserică se cântă astfel: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deși port ranele păcatelor. La Cel după asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre om, Editura Egumenița, 2007, p. 83)
gânduri din ortodoxie (2) 