V-am arătat o metodă de a statornici duhul rugăciunii, adică cum să vă rugaţi într-un mod care să corespundă sensului rugăciunilor. Insă acesta este doar începutul ştiinţei rugăciunii. Aşadar, ar trebui să mergem mai departe. Luaţi în considerare studiul limbii, de exemplu. La o primă etapă se studiază cuvinte şi fraze din cărţi. Dar acest lucru nu este suficient, trebuie să mergem mai departe şi să ajungem cu adevărat la punctul în care putem forma corect fraze în limba dată, fără ajutorul manualului.
La fel este şi în lucrarea rugăciunii. Ne obişnuim să ne rugăm după cărţi de rugăciune, folosind rugăciunile date de Domnul şi de Sfinţii Părinţi, care au fost îmbunătăţiţi în cele ale rugăciunii. Dar nu ar trebui să ne oprim aici, ci ar trebui să continuăm şi, după ce ne-am obişnuit să ne rugăm lui Dumnezeu cu mintea şi inima noastră, să încercăm să ne înălţăm cu duhul la El. Să ne străduim să ajungem până în punctul în care sufletul nostru începe să vorbească de la sine, într-un dialog cu Dumnezeu şi astfel se înalţă, se deschide către El şi mărturiseşte ceea ce este în El şi ceea ce doreşte.
Sufletul trebuie învătat cum să se înalte la Dumnezeu şi să se deschidă Lui. Vă voi învăţa pe scurt cum ar trebui să procedaţi pentru a reuşi în această artă. Abilitatea de a te ruga cu evlavie, atenţie şi simţire după o carte de rugăciune duce la acest nivel superior. Precum apa curge dintr-un vas care este arhiplin, aşa şi sufletul umplut cu sentimente sfinte prin rugăciune începe de la sine să reverse rugăciunea către Dumnezeu. Atunci când urmăreşti acest obiectiv, ar trebui să faci nişte paşi deosebiţi, întrucât fiecare are propria cale.
Te întrebi, cum e posibil ca o persoană ce se roagă atât de mulţi ani cu o carte de rugăciuni să nu dobândească rugăciunea în inima ei? Cred că motivul este că oamenii petrec puţin timp în rugăciune, ridicându-se la Dumnezeu doar atunci când îşi săvârşesc canonul de rugăciune, iar în restul timpului nu-şi amintesc de Dumnezeu. De exemplu, îşi termină rugăciunile de dimineaţă şi cred că relaţia lor cu Dumnezeu s-a sfârşit aici. Apoi îşi petrec întreaga zi cu gândul la muncă, or, o astfel de persoană nu-L caută pe Dumnezeu. Apoi seara îi vine gândul că trebuie să facă repede rugăciunea şi să-şi împlinească canonul de seară.
In acest caz, chiar dacă Domnul îi acordă persoanei respective stări duhovniceşti în timpul rugăciunii de dimineaţă, forfota şi grijile zilei le îneacă. Drept rezultat, se întâmplă ca omul să nu aibă deseori chef de rugăciune şi să nu-şi poată controla singur şi nici măcar să-şi înmoaie puţin inima. Intr-o asemenea atmosferă, rugăciunea se dezvoltă şi se coace cu greu. Această problemă (nu este omniprezentă?) trebuie rezolvată, adică trebuie să ne asigurăm că sufletul nu numai că îi cere ceva lui Dumnezeu atunci când stă în rugăciune, ci pe parcursul întregii zile, pe cât posibil, se înalţă cu gândul neîncetat către El şi rămâne cu El.
Pentru a începe această sarcină, trebuie mai întâi, pe parcursul zilei, să strige către Dumnezeu mai des, chiar dacă numai câteva cuvinte, în funcţie de nevoia şi de munca zilei. începând orice, de exemplu, spuneţi: „Binecuvintează, Doamne!”. Când terminaţi ceva, spuneţi: „Slava Ţie, Doamne!”, şi nu numai cu buzele tale, ci cu sentimentul în inimă.
Dacă apar patimi, spuneţi: „Mântuieşte-mă, Doamne, sunt în pericol”. Dacă apare întunericul gândurilor tulburătoare, strigaţi: „Scoate-mi sufletul din temniţă”. Dacă faptele necinstite se prezintă şi păcatul te conduce la ele, roagă-te: „Pune-mă, Doamne, pe calea cea bună”, sau „nu lăsa picioarele mele spre poticnire”.
Dacă păcatul vă apucă şi vă împinge la disperare, strigaţi cu glasul vameşului: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”. Faceţi acest lucru în orice împrejurare sau pur şi simplu spuneţi adesea: „Doamne, miluieşte”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”, „Sfinte îngere, păzitorul meu, ocroteşte-mă”, sau alte astfel de cuvinte. Spuneţi astfel de rugăciuni cât mai des posibil, făcând întotdeauna efortul ca cuvintele lor să vină din inima voastră, ca şi cum ar fi cuvintele proprii. Dacă vom proceda aşa, ne vom îndrepta adesea la Dumnezeu în inimile noastre, făcând cereri şi rugăciuni frecvente. O astfel de frecvenţă sporită va aduce obiceiul vorbirii mintii cu Dumnezeu.
Or, pentru ca sufletul să înceapă să strige în acest fel, trebuie mai întâi să-l înveţi să pună totul pe seama slavei lui Dumnezeu, toate lucrările Sale, fie ele mari sau mici. Acesta este al doilea mod de a învăţa sufletul să apeleze la Dumnezeu mai des în timpul zilei, pentru că, dacă ne forţăm spre a îndeplini porunca apostolică, adică să facem toate lucrurile spre slava lui Dumnezeu, chiar dacă mâncăm sau bem (cf. I Corinteni 10, 31), ne vom aminti neîncetat de Dumnezeu în tot ceea ce facem.
Pomenirea lui Dumnezeu va fi realizată nu pur şi simplu, ci cu grijă, astfel încât în niciun caz să nu acţionăm greşit şi să-L întristăm pe Dumnezeu prin orice faptă. Acest lucru ne va ajuta să ne rugăm lui Dumnezeu cu frică, cerând în rugăciune ajutor şi înţelegere. Intrucât facem aproape întotdeauna ceva, ne vom îndrepta întotdeauna cu mintea către Dumnezeu în rugăciune. în consecinţă, arta de a înălţa inima în rugăciunea neîncetată către Dumnezeu va progresa în sufletele noastre.
Pentru ca sufletul să le săvârşească pe toate aşa cum ar trebui, adică spre slava lui Dumnezeu, trebuie să ne pregătim de dimineaţa devreme, chiar de la începutul zilei, înainte ca omul să iasă la lucrarea sa şi la munca lui până seara (cf. Psalmul 103). Această înclinaţie duce la contemplarea lui Dumnezeu şi constituie cel de-al treilea mod de a învăţa sufletul să se îndrepte frecvent spre Dumnezeu. Contemplarea lui Dumnezeu înseamnă reflectarea evlavioasă la desăvârşirile şi faptele dumnezeieşti, dar şi la răspunsul nostru necesar la acestea. înseamnă să reflectăm la bunătatea lui Dumnezeu, la înfricoşătoarea Judecată, la înţelepciunea, atotputernicia, omniprezenţa, atotştiinţa, creaţia şi pronia, lucrarea mântuirii în Domnul nostru Iisus Hristos, la harul şi cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine şi la împărăţia Cerurilor.
Dacă începem să reflectăm la oricare dintre acestea, sufletul se va umple neîntârziat de un sentiment cuvios fată de Dumnezeu. Gânditi-vă la bunătatea lui Dumnezeu, şi veţi vedea că sunteţi înconjuraţi de milele lui Dumnezeu, atât fizice, cât şi duhovniceşti, şi că ar trebui să fiţi o piatră ca să nu cădeţi înaintea lui Dumnezeu cu mulţumire. Reflectaţi la omniprezenţa lui Dumnezeu, şi veţi înţelege că sunteţi întotdeauna înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este înaintea voastră şi, astfel, vă veţi umple de frică sfântă.
Meditaţi la atotştiinţa pe care Dumnezeu o are despre toate lucrurile, şi vă veţi da seama că nimic din voi nu este ascuns de ochiul lui Dumnezeu şi vă veţi propune să fiţi mai atenţi la mişcările inimii şi minţii voastre, pentru a nu-L întrista pe atotvăzătorul Dumnezeu în orice fel. Gânditi-vă la curăţia lui Dumnezeu, şi veţi crede că nicio faptă rea nu rămâne nepedepsită. Drept urmare, vă veţi hotărî cu fermitate să vă curăţiţi de toate păcatele înaintea lui Dumnezeu, cu înfrângerea inimii şi pocăinţă.
Astfel, gândirea la orice atribut sau faptă a lui Dumnezeu vă va umple sufletul de sentimente şi înclinaţii cuvioase fată de Dumnezeu. Acest lucru va îndrepta întreaga fire către Dumnezeu şi, prin urmare, constituie mijlocul propice de a învăţa sufletul să se înalţe la Dumnezeu. Cel mai util şi potrivit moment pentru aceasta este dimineaţa, când sufletul nu este încă împovărat cu multe griji şi cu problemele de la muncă. Mai exact, cel mai bun moment pentru gândirea aceasta este după rugăciunile de dimineaţă.
Termină-ţi rugăciunile, aşază-te şi, cu mintea curăţată de rugăciune, începe să te gândeşti acum la un atribut divin, mâine la altul, şi învaţă-ţi sufletul cu această lucrare. „Vino”, spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, „vino, sfântă contemplare a lui Dumnezeu! Să ne cufundăm în contemplarea marilor fapte dumnezeieşti”. Să medităm la lucrările proniei şi creaţiei, la minunile Domnului şi Mântuitorului nostru, la pătimirile Sale sau altceva şi să ne încălzim inima, care va atrage sufletul la rugăciune.
Toată lumea poate face la fel. Lucrarea este mică; nu trebuie decât dorinţă şi hotărâre, dar roadele sunt multe.
Iată trei mijloace, altele decât canonul de rugăciune, prin care sufletul poate fi învăţat să urce la Dumnezeu. Mai întâi, dedică-ţi un timp dimineaţa gândirii la Dumnezeu. In al doilea rând, săvârşiţi fiecare faptă spre slava lui Dumnezeu şi, în al treilea rând, îndreptaţi-vă adesea către Dumnezeu cu rugăciuni scurte. Când contemplarea la Dumnezeu decurge bine dimineaţa, aceasta lasă o înclinaţie profundă spre gândirea la Dumnezeu pe tot parcursul zilei.
Gândirea la Dumnezeu face ca sufletul să ordoneze cu atenţie toate faptele sale, interioare şi exterioare, şi să le săvârşească spre slava lui Dumnezeu.
In acelaşi timp, lucrarea aceasta stabileşte o anumită stare în suflet, care adesea va fi mişcată de strigătele rugăciunii către Dumnezeu. Acestea trei: contemplarea la Dumnezeu, a face totul spre slava Lui şi rugăciunile scurte frecvente constituie cele mai bune mijloace ale rugăciunii minţii şi inimii.
Fiecare dintre ele ridică sufletul la Dumnezeu. Cel care decide să le practice dobândeşte repede îndemânarea de a se înălţa la Dumnezeu cu inima sa.
Nevoinţa depusă în sensul acesta duce la culmile duhovniceşti descrise. Cu cât urcăm mai sus pe un munte, cu atât mai liber şi mai uşor respirăm. Astfel este şi aici, cu cât exersăm mai mult, cu atât sufletul se înaltă mai sus. Şi cu cât se înaltă mai sus, cu atât mai liber poate lucra rugăciunea în el. Sufletul nostru prin firea sa trebuie să fie sălaşul lumii dumnezeieşti. Sufletul ar trebui să fie întotdeauna în această lume prin gândurile şi sentimentele inimii sale, însă povara gândurilor şi patimilor lumeşti ne abate şi trage sufletul în jos. Aceste metode duhovniceşti rup sufletul încetul cu încetul de pământ şi apoi îl atrag spre cele cereşti. După ce a fost desprins de pământ, sufletul trăieşte în sfera activităţii sale fireşti şi va trăi fericit în împărăţia viitoare.
Aici, în inimă şi minte, mai târziu şi în chip mai concret, vom putea sta în faţa lui Dumnezeu împreună cu corurile îngerilor şi cu ale sfinţilor. Dumnezeu să vă dea acest lucru tuturor prin harul Său. Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu”, Editura Egumenita
gânduri din ortodoxie (2) 