-Oare omul trebuie să lupte pentru viaţa sa până în ultima clipă sau vine un moment în care are voie să-şi dorească moartea?
-Uneori simţim că am avea dreptul să spunem: „M-am săturat de viaţă şi aleg moartea”. Nu ştim ce se poate întâmpla în noi şi să ne aducă la o maturitate pe care nu am avut-o sau nu o avem în acest moment. Suferinţa, întâlnirea cu moartea, despărţirea de cei dragi, coţitactul cu durerea, întâlnirea cu complexitatea sufletului omenesc – nu le putem anticipa pe toate acestea…
Pe de altă parte, mă frapează faptul că persoanele în etate, aflate în pragul morţii, recunosc adesea: „Aş vrea să mor, pentru a nu mai fi o povară pentru cei din jurul meu”. Şi întotdeauna le-am spus cu sinceră convingere că se înşală, că subestimează dragostea celor din jur pentru ei, că prezenţa lor, chiar şi în starea lor, înseamnă foarte mult pentru cei dragi lor şi că neputinţa lor, poate pentru prima dată, le oferă copiilor lor, soţilor şi prietenilor posibilitatea de a-şi exprima toată dragostea şi tot respectul pe care li-l poartă.
Pot să vă dau un exemplu, care nu este deloc tragic. Bunica mea a murit la vârsta de 95 de ani. In ultimii ani de viaţă, nu a mai fost la fel de activă ca înainte. Imi amintesc că, într-o zi, stăteam în camera mea, iar bunica mea spăla vasele în bucătărie. Am auzit un zgomot incredibil de vase care se prăbuşeau, iar bunica mea, o bătrână mică, foarte palidă şi foarte serioasă, a intrat şi a spus: „Nu înţeleg de ce Dumnezeu mă ţine pe pământ. Nu pot nici măcar să spăl vasele cum trebuie”. I-am răspuns: „Pot să vă dau două motive”. „Şi care sunt acestea?”.
Am spus: „Prima este că trebuie să fie atât de multe bătrâne pe lumea cealaltă, încât El nu-şi poate permite încă una”. Mi-a aruncat o privire severă şi mi-a spus: „Tu glumeşti, dar eu vorbesc serios”.
Atunci am continuat: „Da, şi acum al doilea motiv: de la începutul lumii şi până la sfârşitul lumii, în trecut, în viitor şi în prezent, numai tu ai fost capabilă să faci ceea ce nimeni pe pământ nu a fost capabil să realizeze”. Ea şi-a ciulit urechile, m-a privit cu interes şi mi-a spus: „Şi ce este aceasta?” „Nimeni nu a fost, nu va fi şi nu va putea fi bunica mea”. Atunci bunica mi-a zis: „Oh, deci eu sunt unică şi pot face ceva ce nimeni altcineva de pe pământ nu poate”.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aparatele medicale care susţin viata, cred că nu trebuie să forţăm o persoană să rămână în viaţă în mod artificial, împotriva firii, aşa cum se întâmplă atunci când corpul nu-şi poate susţine viaţa şi se creează o aparenţă artificială a acesteia. îmi amintesc iarăşi despre un bărbat care a avut un accident de maşină. A fost inconştient timp de patru ani, fără să reacţioneze la nimic, dar a fost forţat să trăiască până când natura şi-a revendicat în cele din urmă drepturile. Consider că ar fi fost mai uman să lăsăm naturii şansa de a acţiona liber. Insă aceasta este atitudinea mea personală la această situaţie.
-Inseamnă că sunteţi împotriva intervenţiei medicale şi a prelungirii artificiale a vieţii unei persoane aflate pe moarte?
-Am punctat părerea mea prin ceea ce am spus cu puţin timp în urmă. Atunci când nu mai rămâne nimic dintr-o persoană, în afara vieţii întreţinute în mod artificial care îi este impusă, nu ajutăm firea.
De fapt, nu ştim ce se întâmplă şi cu sufletul său, dar îi folosim trupul ca pe o marionetă. De aceea, nu cred că reprezintă atitudinea cea mai respectuoasă pentru persoana în cauză. Alteori, bineînţeles, trebuie să operăm tumori, apendicita, să tratăm pneumonia şi aşa mai departe. Dar când facem acest lucru, ajutăm natura în luptă. Or, în cazul pe care l-am menţionat mai devreme, nu ajutăm deloc firea în luptă, căci natura tânjeşte după pace şi odihnă, iar noi o forţăm.
Mitropolitul Antonie de Suroj, „Viata si vesnicia. 15 convorbiri duhovnicesti despre moarte si suferinta”, Edituar Egumenita
gânduri din ortodoxie (2) 